Faceți căutări pe acest blog

Se încarcă...

Persoane interesate

24.03.2014

24 Martie - Ziua Mondiala a luptei impotriva Tuberculozei



Tuberculoza este o boală infecţioasă care afectează societatea noastră. Chiar dacă în prezent tuberculoza a devenit o boală vindecabilă, totuşi ea continuă să răpească vieţile omeneşti. Este bineştiut că oricine poate fi infectat cu tuberculoză, indiferent de statutul său social sau nivel material. De reţinut că tuberculoza poate fi tratată şi cel mai important – prevenită! În acest context, Biserica Ortodoxă, prin intermediul slujitorilor săi, poate şi trebuie să ia o atitudine corectă vis-a-vis de această infecţie, cât şi faţă de cei infectaţi. Preoţi pot deveni nişte mesageri în faţa comunităţilor pe care le păstoresc, informând şi motivând pe enoriaşi să ducă un mod sănătos de viaţă, să respecte norme igienice şi în caz de îmbolnăvire – respectarea tratamentului indicat de către medic.  

În continuare am schiţat puncte forte pe care poate practica un slujitor în prevenirea şi profilaxia infecţiei TB.


Aspecte teologice ale bolii şi suferinţei
“Dumnezeu NU voieşte moartea păcătosului
ci să se întoarcă şi să fie viu”

v Demnitatea şi valoarea omului
v Păcatul şi consecinţele lui
v Hristos - Mântuitorul lumii şi Cel Care a biruit moarte, boală şi păcat
v Atitudinea creştină faţă de boală şi faţă de cel bolnav

Sentimente de bază pe care trebuie să aibă un preotul în raprot cu persoana bolnava cu TB
v Înţelegerea
v Compasiunea
v Milă
v Sinceritatea
v Ascultarea
v Toleranţă

Rolul preotului în prevenirea şi profilaxia tuberculozei
v Informarea persoanelor din grupul de risc
v Consilierea pacienţilor
v Motivarea pacienţilor
v Sensibilizarea celorlalţi deţinuţi
v Fortificarea şi colaborarea cu instituţii abilitate
v Vizitarea persoanelor infectate
v Prevenirea abandonului de tratament

Categorii de persoane ale grupului de risc
v Deţinuţi
v Persoane infectate cu HIV
v Utilizatori de droguri injectabile
v Persoane care nu respectă norme elementare de igienă
v Persoane care nu respectă modul sănătos de viaţă
v Persoane care refuză efectuarea controlului şi tratementul

Ce poate oferi preotul persoanelor cu TB
v Predica şi meditaţii tematice
v Rugăciunea pentru cei bolnavi
v Taina Sfântului Maslu
v Taina Spovedaniei
v Sfânta Împărtăşanie
v Slujbe speciale pentru vindecare şi tămăduire
v Aducerea spre închinare a icoanelor făcătoare de minuni şi sfintelor moaşte




Astăzi, 24 martie, în cadrul Conferinţei ştiinţifico-practică "24 martie-Ziua Mondiala de Combatere a Tuberculozei", care a avut loc în incinta Institutului de Ftiziopneumologie "Chiril Draganiuc" am prezentat referatul: "Implicarea Parohiei Ghidighici in prevenirea HIV/SIDA si TB"


După conferinţă, alături de Directorul Institutului - Liliana Domente, vicedirector Ana Ciobanu, Mihaela Manea şi Svetlana Doltu (Centrul de Dezvoltare în Sănătate "AFI")

20.03.2014

Vinul în viaţa creştinului






Du-te şi mănâncă cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău,
pentru că Dumnezeu este îndurător pentru faptele tale.
(Eclesiasticul 9, 7)

Vinul este pomenit atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament în repetate rânduri, unii cercetători mai meticuloşi numărând 521 de citate ale viţei de vie şi vinului, utilizate de tradiţia iudeo – creştină, şi nu numai de ea, ca simboluri ale monoteismului. Uneori aceste citate nu sunt decât aluzii, însă mai des cititorul se găseşte în faţa unor analize ataşate teologiei. Textul mai atinge subiecte, precum conducerea viţei de vie, degustarea vinului, economia rurală, sociologia şi chiar igiena alimentară şi practica medicală.
Pentru prima oară despre vie şi vin se vorbeşte în cartea Facerii (9, 20), în istoria lui Noe. Mai apoi urmează relatarea despre Melchisedec, regele Salemului, care a scos vinul şi pâinea în întâmpinarea lui Avraam (Facere 14, 18); despre Lot şi fiicele sale (Facere 19, 32); despre bătrânul Isaac, căruia fiii săi, Iacov şi Isav, i-au propus pentru hrană pâine, vânat şi vin (Facere 27, 25); proorocirile lui Iacob, care i-a adunat pe fiii săi (Facere 49, 12).
De altfel, unii cercetători ai credinţei creştine pledează pentru o menţionare şi mai timpurie a viţei de vie. Ei susţin, că pretinsul fruct al cunoaşterii binelui şi răului, din care s-au înfruptat în grădina Raiului Adam şi Eva ar fi fost  strugure, şi nu măr, ori, în opinia lor, doar sucul fermentat de struguri, adică vinul deşteaptă mintea.
Din Vechiul Testament aflăm, cum era preparat vinul din struguri, cum oamenii îi zdrobeau cu picioarele, cântând şi veselindu-se şi storcând mustul (Ieremia, 25, 30; 48, 32-33), cum se păstra vinul în burdufuri, care uneori crăpau din cauza fermentaţiei puternice (Ieremia 49, 12); cum acţiona vinul asupra oamenilor şi care erau semnele consumării de vin – ochi strălucitori, limbă neînfrânată (Pilde 21,1), judecare (Pilde 31, 1), exaltare (Pilde, 31, 6), pierderea minţii (Osia, 4, 2), boli (Osia, 7,5).
În Noul Testament Iisus Hristos face minune la nuntă din Cana Galileii, unde preface apă în vin (Ioan 2, 1-11).


Altă dată Mântuitorul se compară pe Sine Însuşi cu mlădiţa de viţă de vie: „Eu sunt viţa cea adevărată, iar Tatăl Meu este lucrătorul” (Ioan 11, 1-6).


Tot vorbind despre lucrarea Sa vindecătoare, ca răspuns la acuzaţii fariseilor, Mântuitorul afirmă că: „a venit Ioan Botezătorul, nemâncând pâine şi negustând vin, şi ziceţi: Are demon! A venit şi Fiul Omului, mâncând şi bând, şi ziceţi: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor!” (Luca 7, 33-34).
În Pilda Samariteanului Milostiv (Luca 10, 25-37) se vorbeşte despre turnarea uleiului împreunat cu vin peste rana celui căzut în mâinile tâlharilor (Luca 10, 34). De aici amintim şi de tradiţia Bisericii Ortodoxe Ruse legate de săvârşirea Tainei Sfântului Maslu, care practica amestecarea vinului cu untdelemn la ungerea celor bolnavi.


Iar la Cina ce de Taină Mântuitorul Hristos a consacrat vinul ca materie de jertfă, şi stabileşte Taina Răscumpărării – Taina Sfintei Euharistii sau Împărtăşaniei, conform căruia credinciosul devine părtaş al Trupului şi Sângelui lui Hristos, folosind două materii importante: pâinea şi vinul (Matei 26, 26-29; Marcu 14, 22-25).  „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul meu, care pentru voi se frânge întru iertarea păcatelor… Beţi dintru acestea toţi, acesta este Sângele meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor... Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate...” Acesta este unul din cele mai importante momente ale Sfintei Liturghii - Anamneza.
În timpul proscomidiei sunt pregătite pâinea şi vinul, care în contextul Anaforei, devin Trupul şi Sângele Mântuitorului. Împărtăşindu-se cu ele, creştinii se unesc, formează o comuniune cu Iisus Hristos, fac din nou legământ de a-I urma învăţămintele.


Termenul „proscomidia” este utilizat în ritualul bizantin, în alte ritualuri liturgice sunt folosite alte denumiri, care într-un fel sau altul au sensul de „dar”. Proscomidia păstrează multe elemente ale practicii arhaice de pregătire către Liturghie, care în primele secole ale creştinismului întruneau creştinii la agape. Fiecare aducea cu el ceva de mâncare, cei mai săraci, neavând nimic, aduceau pâine. Cele mai bune vinuri şi pâini erau puse deoparte pentru euharistie, iar celelalte erau folosite la masa comună după Liturghie.
Astfel elementele principale ale Tainei împărtăşaniei sunt vinul de struguri şi pâinea de grâu, deşi deseori aceste ritualurile se deosebesc de la o Biserica la alta, de la o regiune geografică la alta. Astfel, în Biserica Occidentală se foloseşte pita - pâinea nedospită, pe când în cea Răsăriteană, cu excepţia Armeniei, - cea dospită.  Şi dacă la început acestei deosebiri nu i se acorda prea mare atenţie, către sfârşitul mileniului I ea devine un prilej de disensiune doctrinală  între Est şi Vest.
Din cele mai vechi timpuri pentru Euharistie este folosit vinul dizolvat cu apă. Tradiţia se bazează pe Sfânta Scriptură, conform căreia Iisus Hristos în viaţa sa pământească bea doar vin dizolvat cu apă. Această practică a căpătat ulterior şi o interpretare mistico-alegorică, fiind legată de curgerea sângelui şi a apei din coasta străpunsă de suliţă a Mântuitorului. Soiurile de vinuri, utilizate în Taina Împărtăşaniei diferă de la o Biserică la alta, în dependenţă de tradiţiile vinicole locale. Astfel, în Biserica Romano-Catolică se foloseşte vinul sec alb, în bisericile răsăritene – diverse vinuri roşii: în  Biserica Ortodoxă Rusă – vin de desert (dulce), în altele – vin sec. Deşi nu se găsesc nicăieri indicaţii directe privind soiurile de vin utilizate la Împărtăşanie, totuşi se consideră cele mai binevenite vinurile roşii, dat fiind faptul, că „acesta este sângele” Mântuitorului, deci trebuie să aibă culoarea respectivă.


În ultimul timp în Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă a Greciei, cât şi în majoritatea bisericilor din Republica Moldova pentru împărtăşanie este folosit frecvent vinul de tip Kahor. Aceasta denumire este atribuită câtorva soiuri de vin, produse în zona oraşului Kahor din Franţa. Ele se deosebesc printr-o culoare roşie intensă, au un buchet şi o aromă ce amintesc de dulceaţă. Vinuri de tipul Kahor sunt produse şi în Moldova, în special în zona vinicolă de sud. La prepararea lor sunt utilizaţi struguri de soiurile Saperavi, Cabernet, etc. Majoritatea lor sunt supranumite „pastorale”, fapt ce denotă utilizarea lor în ritualurile bisericeşti. Clericii afirmă, că vinurile Kahor sunt binevenite pentru împărtăşarea copiilor. Se ştie, că preoţii au probleme cu micuţii. Deseori aceştia sunt măguliţi de bunei, că o să primească „miere” şi atunci, când simt în gură vinul acrişor mulţi din ei încearcă să-l scuipe. De aceea Kahorul dulciu este mai plăcut pentru copii şi astfel sunt evitate incidentele neplăcute.
Vinul este întrebuinţat în primul rând la Sfânta Liturghie; se mai întrebuinţează la sfinţirea bisericilor, la slujba Cununiei, la Litie, la slujbe funebre (pentru stropirea trupurilor celor adormiţi) şi parastase (slujbe speciale pentru cei adormiţi).
Cu toate acestea, Biserica introduce unele restricţii la întrebuinţarea vinului şi strugurilor în viaţa de toate zilele. Astfel, acestea daruri ale Domnului, ca şi altele, trebuiesc primite cu rugăciune de mulţumire Celui de Sus. Strugurii, spre exemplu, pot fi gustaţi doar după ce primele roade au fost aduse în Biserică, în ziua de 19 august, de sărbătoarea „Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos”, ca o mulţumire pentru roadă oferită de Dumnezeu. Vinul nu se consumă în posturile de peste an, cu excepţia zilelor, când se face dezlegare pentru băutură. În schimb, la marile praznice dumnezeieşti vinul se află în capul mesei.
Astăzi, din păcate, creştinii noştri de multe ori fac aluzii greşite, atunci când încercă să argumenteze consumul vinului mai peste măsură. Aceştia de multe ori exclamă că  vinul – este Sângele Domnului. La fel Biserica luptă cu un alt fenomen urât, care se practică de ziua pomenirii celor 40 de mucenici din Sevastia. Şi aici, minte perseverentă a omului aduce acţiuni false, prin consumarea aşa-numitor 40 de păhare vin. Bineînţeles că toate aceste lucruri nu au nimic comun cu Vinul euharistic şi Sângele Domnului, precum şi închinarea celor 40 păhare „în cinstea celor 40 de mucenici”.


Biblia în mod deosebit atenţionează pe creştini despre efectele negative care poate provoca vinul consumat peste-măsură.
Astfel Sfântul Apostol Pavel ne indeamna: “Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare…” (Efeseni 5, 18). În alt context Pavel avertizează că orice abuz constituie păcat ce ne exclude automat din Impărăţia lui Dumnezeu: “Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii…nici beţivii…nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor 6, 9-10). În mod categoric bautul excesiv este interzis: “Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat…sau beţiv. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă” (I Corinteni 5, 11).

Pr. Maxim Melinti

18.03.2014

Din categoria “cum NU trebuie să fie săvârșită Taina Sfântului Maslu”!


În data de 11 martie a.c., la biserica cu hramul ”Înălţarea Domnului” din satul Rădoaia, raionul Sângerei, un sobor de prei în frunte cu protoiereul Maxim Guzun, blagocinul circumcripţiei de Sângerei au săvârşit taina Sfântului Maslu – anunţă Portalul Ortodox.md.

 



Din imaginile realizate în timpul săvârşirii tainei Sfântului Maslu se observă că alături de masa “tradiţională” cu ulei şi făină sunt aşezate numeroase broboade ale persoanelor bolnave (le-am haşurat în cerc negru), care aparţin de fapt persoanelor absente de la slujbă, dar care, chipurile primind aceste broboade ar obţine “puterea harică” şi cel mai important ieratarea păcatelor la fară-frecvenţă, primind şi vindecare, chiar nefiind la faţa locului.

Din pacate asemenea fenomen se observă în cadrul Tainei Sfintului Botez, atunci când unul de naş de botez este pomenit la slujbă, deşi, la moment se află la Moscova sau în Italia!

Îmi este ruşine de aşa gesturi săvârşite de confraţii mei, care compromit lucrarea eclesiologică ale Sfintelor Taine, care presupune participarea “beneficiarilor” acestor taine şi nicidecum transmirea harului dumnezeiesc la distanţa!


Nu putem oferi Harul Duhului Sfânt prin Wi-Fi, Bluetooth sau broboade!!!

04.03.2014

„Nu doresc împreuna cu el în Rai!”





Mitropolitul Ilarion Alfeev despre dragostea față de aproapele  
Odată, în biserica, o doamnă în vârstă s-a apropiat de mine şi mi-a zis următoarele: „Părinte, nu-l mai pot suporta pe soţul meu! Aştept să mor cât mai curând, să nimeresc în rai, ca să nu-l mai văd niciodată”. Eu însă i-am răspuns: „Draga mea, pentru dvs. există o singură șansă de a nemeri în rai - să fiți împreună cu soţul. Fără soţ puteţi pretinde doar la un loc în iad”. La care ea mi-a spus: „Nu-mi doresc să fiu în rai împreuna cu el. Oriunde – numai cât mai departe de acest om!”

Deseori, oamenii cred că pot nimeri în rai, debarasându-se de cei apropiați, că ar putea fi alături de Dumnezeu şi în acelaşi timp să ignore existenţa oamenilor care îi înconjoară? Mulţi dintre semenii noștri privesc chiar şi Biserica ca pe un loc de refugiu, unde se pot ascunde, se pot izola de toată lumea, zidind din propriile probleme o cochilie misterioasă în care nu este loc pentru nimeni altul. Trebuie însă să înțelegem că diferența dintre Biserică și lume constă anume în faptul că în Biserică oamenii sunt aşezaţi unul lângă altul, şi faţă în faţă cu Dumnezeu, sunt deschişi, atenți şi receptivi față de problemele semenilor, pe când în afara Bisericii se  manifestă duşmănie, ură şi ignoranţă. Între rai și iad există aceiași diferență. În rai toţi sunt împreună-slujitori şi rugători, uniţi în dragoste către Dumnezeu și unul faţă de altul, pe când în iad omul trăieşte lipsa prezenţei lui Dumnezeu şi a oamenilor dragi, fiecare se descurcă şi se chinuiește izolat, în singurătate.

Cum să iubim pe aproapele nostru? În afara de aspectul exterior, omul trebuie să fie privit şi din interior, adică să vedem ce conţine sufletul acestuia. Trebuie să pătrundem în acea adâncime a sufletului unde se ascunde chipul lui Dumnezeu. De multe ori vedem în om doar partea cea exterioară, omul îngreuiat de păcate, chinuit de patimi şi mai rar ne amintim că omul poartă chip dumnezeiesc, chip care se ascunde dincolo de haina cea trupească. Anume acest chip, aflat în adâncul apropiaţilor noştri, trebuie să-l căutăm şi să i ne închinăm lui.

O greşeală tradiţională, care devine un temei pentru numeroase certuri dintre oameni, constă în aceea că noi nu-l acceptăm pe aproapele nostru aşa cum este el, ci dorim să-l schimbăm după placul nostru: „lui îi lipseşte ceva", „în anumite cazuri el putea fi mult mai bun". Astfel, creăm în mintea noastră un standard artificial şi pretindem ca oamenii să se conformeze normelor impuse de noi, iar atunci când cineva nu reuşeşte să facă faţă cerinţelor, noi trăim în conflict continuu între ceea ce trebuia persoana să fie şi ceea ce este în realitate.

Dacă am putea să vedem în fiecare om ceea ce i s-a dat de la Dumnezeu, iar nu ceea ce dorim noi să vedem în el, atunci raportul nostru cu societatea s-ar schimba radical. Să ne amintim că Dumnezeu iubeşte pe fiecare dintre noi aşa cum suntem. Bineînţeles, Dumnezeu aşteaptă întoarcerea păcătosului, corectarea şi revenirea acestuia cu faţă către El; Dumnezeu dorește ca fiecare om să fie mai bun decât este la moment; Dumnezeu tânjeşte de imperfecţiunea omenească, de păcatele oamenilor, de faptul că oamenii Îl uită pe Dumnezeu şi devin tot mai solitari. Dar toate acestea nu-L opresc pe Dumnezeu să-l iubească pe om chiar până la revenirea acestuia la pocăinţă și la o viaţa îmbunătăţită. Potrivit învăţăturii cuviosului Isaac Sirul, dragostea dumnezeiască nu se micşorează nici chiar atunci când nu este reciprocă. De exemplu, din pilda fiului risipitor aflăm că deşi fiul pleacă „într-o ţară depărtată”, tatăl continuă să-l iubească şi să-l aştepte acasă (Luca 15, 11-32).

Frecvent, membrii familiei trăiesc un conflict permanent, motivul fiind că unul dintre soţi simte insuficienţa dragostei. De pildă, soțului i se pare că soția nu-l iubeşte ca altădată. El începe să-și urască soţia, să nasc certuri. De fapt, dragostea încetează doar din cauza unor bănuieli, precum că soția nu ar răspunde soțului cu sentimente reciproce. Dar conflictul ar putea să apară şi pe fundalul dragostei excedente: când dragostea devine pasională, oarbă, egoistă, când unul dintre soți are față de partenerul său o atitudine ca față de un obiect, nu de o fiinţă vie. De aici se naşte gelozia, apar suspiciuni neîntemeiate, reproșuri neîndreptăţite. Familiile se destramă atât din lipsa sau puțina dragoste, cât și din exces de dragoste.

Întâlnim unii părinți care sunt nemulțumiți de copii lor, considerând că aceştia nu se ocupă cu ceea ce trebuie să se ocupe, nu ascultă de părinți, nu acordă părinţilor atenția și grija cuvenită. Bineînțeles, copiii trebuie să asculte de părinții lor și să-i susţină întru toate. La fel este știut că părinții poartă responsabilitate de copiii lor și în unele cazuri trebuie să intervină, să le ajute, în conformitate cu vârsta și experiența de viața să le indice copiilor imaturi ceea ce aceștia nu cunosc. Dar părinți nu trebuie să uite că copilul lor este identitate liberă și are dreptul să aleagă de sine stătător calea vieții, să-și stabilească interese personale și cercul de prieteni. Se întâmplă foarte des ca mamele să-și educe strict copiii, lipsindu-i de distracții, dirijând cercul de prieteni, interzicându-le de a se întâlni cu un prieten sau altul. Uneori, din considerente morale, părinții evla-vioși  interzic copiilor să vizioneze emisiuni televizate, să meargă la cinematograf, să se plimbe  prin cartier, oferind multiple explicații, arătând la ce poate pricinui aceste practici nu prea bune. Dar, totodată, părinții nu-i oferă copilului o altă alternativă, un loc prielnic unde copilul ar putea să-și umple vacuumul sufletesc cu ceva mai potrivit, ei se reduc doar la restricţii fără alte şanse sau perspective. Nicio restricție nu poate să devină temei pentru o viaţă duhovnicească. Până la un timp, adolescentul rabdă toate, iar într-o buna zi, când atinge vârsta majoratului, adolescentul dă jos jugul impus, iar împreună cu aceasta lasă și credința în Dumnezeu.

Uneori, creștinul care vieţuieşte într-o familie care împărtășește parțial viața duhovnicească, incomodează pe ceilalţi membri ai familiei, interzicându-le să se ocupe cu ceea ce, în viziunea lor, este disprețuitor și anticreștinesc. De exemplu, într-o familie este o mama foarte evlavioasă, un tată ateu și copii care, chiar dacă și merg la biserică împreună cu mama lor, totuși n-o susțin întru toate, mai ales când este vorba de distracții. Şi iată că se apropie Revelionul: soțul și copiii doresc sărbătoare, iar mama, socotind că această sărbătoare este „păgână”, interzice copiilor să se veselească, le servește bucate de post (pentru că Revelionul cade în Postul Naşterii Domnului). Poate ar fi mai potrivit ca, în acest caz, mama să jertfească din evlavia sa și să organizeze soțului și copiilor o mică sărbătoare, iar mai pe urmă le ofere şi altă sărbătoare – Nașterea Mântuitorului. Apoi alte și alte sărbători, până când întreaga viață să se umple de sărbători, sărbători zilnice, pline de dragoste şi înţelegere.
Doar așa se mărturiseşte creştinismul, prin aceasta se descoperă dragoste într-o formă desăvârşită, adică să poţi uita de interese personale, să te jertfeşti şi să trăieşti pentru alții, oferindu-le zilnic mai multe bucurii.

Foarte des dragostea părinților faţă copii devine o subjugare totală, din mrejele căreia  copiii nu pot evada niciodată. Dragostea nu trebuie să devină un abuz pentru copii. I-mi amintesc de un caz tragic care s-a petrecut cu o fetița de treisprezece ani. Mama cerea de la ea sinceritate deplină, socotind că fiica ei are un comportament rezervat şi că nu are dreptul să aibă careva secrete. Odată fetița a primit o nota negativă la școală şi i-a fost frică să-i spună mamei sale. Mama a aflat totuși despre aceasta și a venit la școala să clarifice situația cu fata și cu învățătorii. Fata, chinuită de frica pedepsei, în clipa când mama ei intra în școală, a ieșit prin spate și, în văzul tuturor, s-a aruncat sub roțile automobilului. Înainte de moarte, fetița a mărturisit că n-a dorit să se sinucidă, doar că vroia să-i sustragă atenția mamei sale.
Nu întotdeauna și nu fiecare om este în stare să ofere reciprocitate, loialitate și sinceritate deplină. De aceea, nu se recomandă să insistăm şi să solicităm de la alţii ceea ce persoana nu poate oferi, chiar dacă este fiul sau fiica dumneavoastră, frate sau sora, soț sau soție, prieten sau prietenă. Lăsații pe cei apropiați să se descopere într-o formă individuală, după cum își doresc. Nu este bine „să te vâri în sufletul” oamenilor, pentru că sufletul este „sfânta sfintelor” și acolo putem intra doar dacă ni se permite de către purtătorul acelui suflet. Uneori stăm şi batem la ușa sufletului omenesc, așa cum bate Hristos, doar că trebuie să o facem cu multă îngăduinţă şi răbdare. Iar dacă ușa nu se va deschide, mai bine este să pleci.
Dragostea către aproapele trebuie să fie înțeleaptă. Ea trebuie să fie ca o jertfă, ca dragostea lui Hristos Care ne iubește pe noi pe toți, respectându-ne libertatea individuală. Dragostea trebuie să aducă bucurii celor din jur, dar nu un jug greu de purtat. Ea trebuie să fie absolută, dar totodată să nu caute ceva în schimb. Ea nu trebuie să se transforme în gelozie, să ducă la certuri și sfadă, să umilească sentimente apropiaților, nu trebuie să fie egoistă, și să nu să se stingă atunci când devine unilaterală. Apostolul Pavel spune: „Dragoste îndelung rabdă; dragoste este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mâniei, nu gândește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă. Dragoste nu cade niciodată”. (I Corint. 13, 4-8).


Traducere de preot. Maxim Melinti